Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu” Petroșani
AVARUL
de Molière
Regia și scenografia: MC Ranin
Coregrafia: Hugo Wolf
Distribuția:
Oana Liciu-Gogu (Harpagon), Mihai Alexandru (Cléante), Patricia Buraga (Eliza), Bogdan Constantin Tălmaciu (Valère), Simona Codreanu (Mariane), Daniel Cergă (Anselme), Izabela Badovic (Frosine), Laurențiu Vlad (Maestrul Jacques), Mihai Sima (La Flèche), Gheorghe Stoica (Comisarul), Andrada Dobre (Grefierul)
Durata spectacolului: 90 minute
Pentru mine Molière e mai mult decât un autor. În perioada comunistă el a fost un autor-pretext: ultimul spectacol pe care l-am făcut înainte de a pleca din țară a fost Burghezul gentilom, un spectacol care a fost interzis. Atunci am folosit textul ca un pretext politic. Teatrul din România, în general, era atunci un teatru politic și ne foloseam de textele clasice pentru a protesta. Chiar dacă din punct de vedere estetic, vizual, spectacolul meu era într-un fel datat – deși l-am plasat în perioada lui Ludovic al XV-lea, într-o încercare de a rafina imaginea artistică, de a merge într-o zonă estetică de cercetare, adică să depășesc momentul Ludovic al XIV-lea (cel din intriga textului, n.r.), care era tiranul, Ceaușescu în cazul nostru; Ludovic al XV-lea reprezenta ceva în viitor.
În ce privește Avarul, m-am gândit că este o temă universal valabilă, puternică, mai ales azi, cînd cultura a fost înlocuită de cultura banului și toată lumea, în loc să meargă către o rafinare a spiritului, rămâne în zona financiară, de parcă banii ar reprezenta absolut orice.
Dar un regizor ca mine nu rămâne doar în zona enunțului legat de bani. Ceea ce mă interesează este forma: spectacolul este un obiect de artă, deci supus contemplării. Lucrul acesta mă interesează. Mișcarea e animată și coregrafiată, trimițând la baletele mecanice de la Bauhaus ale lui Oskar Schlemmer. Niciun gest nu e la voia întâmplării, el capătă sens în linia personajului, gestul descrie personajul. Aceasta nu înseamnă că nu există și o mișcare aleatorie, care scapă gândului și rigorii, dar poate că zona asta de natural, de ambiguitate este specifică teatrului și trebuie s-o acceptăm ca atare. Scenografia este de asemenea foarte importantă într-un astfel de spectacol, unde imaginea este văzută în succesiune, în mișcare, cadrul general al spectacolului este ca un passepartout pe care se desenează corpurile reconstruite – din burete, e-adevărat – ale actorilor.
Dacă este să vorbim despre comic, n-am urmărit neapărat comicul de situație, deși el există; m-a interesat o reacție aproape fizică la un impuls din text sau un mecanism în care corpul actorului acționează ca o piesă dezarticulată și aparent „stricată” în mișcarea riguroasă, previzibilă.
Molière aspira să fie un mare tragedian. Nu i-au ieșit decât lucrurile comice. Poate că atunci când te iei prea mult în serios reușești în această zonă a comicului.
Un regizor alcătuiește o lume care-i aparține și pe care încearcă s-o împărtășească cu ceilalți. Până la urmă, fiecare-și găsește publicul.
Interesant la acest spectacol este travestiul. Am ajuns la soluția unui travesti – deși nu este prima oară când lucrez în felul acesta – pentru că am vrut să lucrez cu acest colectiv și pentru că nu avea nimeni datele potrivite ca să joace în Harpagon. M-am gândit că o actriță va putea face o compoziție.
Cred profund că o companie teatrală se poate întări, poate evolua pornind de la marile texte, de la marile teme ale teatrului universal, în încercarea de a cerceta, de a reinterpreta, de a regăsi actualitatea temelor dezbătute.
Regizorul Mc Ranin